Ieri m-am plimbat mestecând gumă și ascultând muzică, la o aruncătură de bâtă de unde avea loc, acum 25 de ani, Mineriada. Pe 13-15 iunie 1990, în București, forțele de ordine (ah cât de fals și de scârbos sună să le spui așa) împreună cu mai multe mii de mineri, au intervenit împotriva protestatarilor din Piața Universității și a oricui le-a ieșit în cale. Aproape 20.000 de mineri au “demonstrat” în forță, cu o ură fără precedent, împotriva bucureștenilor ce trebuiau cumințiți. Piața Universității a fost prima unde a navalit hoarda înarmată cu bâte, ciocane, răngi și securi. Au patruns în cladirea Universității, în Institutul de Arhitectură, au spart biblioteci, laboratoare, aparatură și o gramadă de capete de studenți. “Moarte intelectualilor!” strigau din toți rărunchii, în timp ce devastau vieți și ardeau cărți. Sediile ziarelor “Dreptatea”, “Romania liberă” și ale partidelor istorice au fost măturate cu bâte, iar în tura lor prin Capitală, au înhățat peste 1500 de oameni. Majoritatea arestaților au fost duși la unitatea militară Măgurele, unde au trăit încă o mineriadă, mai aspră și mai dureroasă. Acest lung sir de violențe s-a soldat cu peste 900 de răniți, dintre care 500 au avut nevoie de spitalizare. În ceea ce privește numărul real al morților, el rămâne și azi necunoscut.

Tot azi, Ion Iliescu s-a trezit și și-a mâncat liniștit cerealele. Azi, Ion Iliescu respiră încă o zi relaxat și împăcat cu bătrânețile și cu crimele. Azi, Ion Iliescu, în loc să zacă intr-o celulă, ca să-și amintească până când va muri că democrația și libertatea nu pot fi umplute de sânge, ne zâmbește la televizor. Azi, Ion Iliescu s-a multiplicat încă o dată în cei care înfundă scaunele la Palatul Victoria. Azi, Ion Iliescu, complet nedumerit, cu ochelarii strâmbi pe nas, căciulița comunistă de astrahan, fulărelul roșu în carouri, mimează neînțelegerea și bătrânețile. Interesante chipuri mai au criminalii, poate par așa senini pentru că nimic nu îi atinge, nici măcar regretul. Dacă l-ai vedea pe stradă pe Iliescu,  ai zice că și-a pierdut nepoții prin parc, nu că a ucis, bătut si schingiuit mii de tineri, ca suferă de sadism și că a comis crime odioase. Deși istoria va face, poate, dreptate, nimic nu va înlocui nici dragostea de care au fost brusc lipstiți niște părinți, nici tristețea, nici neputința și nici frica în fața morții. Uitându-mă la Iliescu, îmi dau seama că nu există pedeapsă corectă pentru el. Pentru că nimic nu poate compensa durerea atroce că fiul sau fiica ta a murit în bătaie, în chinuri groaznice.

Azi e liniște, deși azi ar fi trebuit să fim uniți în memoria acelor tineri care și-au piedut viața sau sănătatea pentru ca noi să avem curajul sa nu tolerăm comportamentele aberante ale celor care ne conduc. Ion Iliescu, cel care candida cu sloganul ”un președinte pentru liniștea noastră” a reușit să ne liniștească.

O singură problemă avem: liniștea dăunează grav libertății!