Cum stăteam eu așa, cățărată pe tocuri și privind amurgul în timp ce îmi pieptănam cosițele blonde, mă lovește un gând. Dar nu unul din ăla bun, cu oameni frumoși care aleargă pe stradă în timp ce se țin de mână. Nuuuuu. Unul din ăla care presupune să te duci la un ghișeu, să te apleci de spate și să roștești umil: duamnă, puneți-mi și mie o ștampilă, dar-ar norocul peste dumneavoastră și familia lu matale. Înțepenită de perspectivă uit să îmi fac unghiuțele și să îmi aleg hăinuțele de dimineața. Decât un selfie să-mi mai fac, îmi zice neuronul stresat și cad într-o prosternare totală până când mă trezesc cu noaptea-n cap în fața ghișeului. 

Peturi, gunoaie, oameni care fumează stresați, instituția de unde am nevoie de ștampilă mi se întinde la picioare. Mi-aș face un selfie, dar feng șuiul nu pare propice. Aștept nerăbdătoare întâlnirea cu ștampila. De haur, domle. Îmi zic “Corina, cu puterea minții și a rugăminților fierbinți trebuie să extragi din ghearele vrăjitoarei o supra ștampilă, care urmează să fie depusă cu umilință pe niște acte dintr-un proces pe care l-ai câștigat împotriva Spânului acum ceva vreme”. Ștampila despre care vorbim e una specială, ea nu poate fi aplicată decât de un singur om, special desemnat în tot tribunalul Municipiului. Și acest om nu putea fi decât Doamna Prim Funcționăreasă, fie-i numele slăvit. Plină de speranță și mângâindu-mi o cosiță ajung la ora 09:00, ora marilor realizări, când ielele își fac prima cafea, iar zmeii scapă de constipație, așadar ajung în fața ușii Dumneaei cu gândul că rezolv repede și plec liniștită acasă. Dar socoteala de pe Facebook nu se pupă cu cea din realitate așa că mă lovesc de prima problemă: în timpul programului Doamna avea alt program și un sclav al Domniei-sale m-a informat că trebuie să revin la ora 12. Cum ar fi, am descoperit un bug ascuns în alt bug. Enter Odiseea Ștampilei de Aur.

Ora 10: în timp ce Doamna își făcea unghiile, eu sunam la birou să spun că azi nu pot ajunge fiindca trebuie să stau după Ștampilă.

Ora 11: În timp ce Doamna Funcționar fuma și își bea cafeaua liniștită, m-am dus și eu să îmi iau o apă și ceva de ronțăit. Deschid punga și vine un bodyguard suferind de sindromul buricul pământului să-mi spună că e interzis să mănânci în incinta tribunalului și adaugă galant:

– Ieși afară!

Măresc ochii de mirare și întreb nedumerită:

– Poftim!!??

– Ieși afară, mai vezi tu pe cineva că mănâncă aici? Nu ești nici angajat, nici avocat, nici procuror, afară!

Am înghițit cu noduri sticksul și m-am trezit sperând că doamna grefieră și-a terminat nesul.

Ora 12: L-aș fi rugat pe tata să-mi aducă bubble wrap fiindcă doamna funcționar era probabil ocupată cu vreo rețetă de pe net. Întreb un alt important cu bulan dacă e disponibilă:

– Aaaaa, păi e disponibilă da’ acuma fix a intrat într-o ședință. Luați loc și așteptați.

Ora 13: Doamna grefieră e probabil în ședința de prânz, după cafea și brunch te ia golul de stomac și tre să bagi repede o ședință cu ostropel, altfel ți se face rău. Cred că o bună parte din cei care se apucă de fumat o fac pe holurile sau la ghișeele unui funcționar public.

Ora 14: Siesta. Doamna funcționară, întinsă în fotoliu, că după ce papi, nu poți să pui ștampile, te ia cu rău, frezoane și vârtejuri. Eu am început să meditez la existență și la rolul omului pe pământ, am blestemat încălzirea globală și ucigașii de balene și am făcut respirație în pungă. Întreb un buricul pământului cu bulan dacă nu poate pune altcineva ștampila – un adjunct, altcineva. 

– Nuuuuuu, doar Duamna puate.

Ah, ce bine. În tot municipiul e un singur om care poate pune Ștampila.

Ora 15: Doamna funcționară probabil că s-a trezit și își face cafeaua de trezire. Eu aș adormi dacă nu ar trebui să fiu alertă să termine ședința. În sfârșit îmi aud numele strigat de băiatul cu bulan.

– Bună ziua Doamna Funcționară, am venit să îmi puneți Ștampila pe aceste acte, am nevoie de ele la bancă.

– Ah, păi nu am Ștampila că e la domnul Ixulescu, Președinte al bla bla. Veniți mâine!

Cerul s-a întunecat. Vocea mi s-a transformat în ciocanul lui Thor, am simțit cum Universul însuși se încordează odată cu mine, iar sfârșitul lumii e la o aruncătură de verb așa că am făcut ce ar face orice român mândru: m-am prăbușit în lacrimi pe cea mai apropiată bancă. Și plângeam de mi se zbăteau cosițele în stânga și-n dreapta și uite așa a început să se moaie și bulanul organului. Și de la plânsul meu a început și Marea Doamnă a Ștampilei să se sensibilizeze, așa că o voce suav hârâită îmi zice:

– Mă da toate plângeți de zici că e Ștampila asta mare lucru și fără ea nu se poate face nimic. Mă, du-te de-l adu pe Ixulescu cu ștampilă cu tot că suferă donșoara aici.

photo credits: Dreamstime