Am copilărit împreună la Târgoviște, mie îmi era frică de înălțime, ea era foarte curajoasă și privea orașul de sus din Turnul Chindiei, puțin aplecată peste balustradă ca să mă vadă pe mine murind de frică și de nervi. În timpul petrecut împreună am descoperit că nu poți face greva foamei ca să te revolți împotriva uniformei liceului fiindcă chiar mori de foame și de poftă de brânză prăjită de la maică-sa, că poți chiuli de la școală ca să fumezi o țigară împreună cu profu de mate care și el chiulea, probabil că nici lui nu-i prea plăcea școala, că băieții sunt tâmpiți și trebuie să-i acceptăm așa, altfel ne mărităm între noi și e ok, dar totuși ne plac băieții.
Drumurile noastre s-au despărțit puțin când am intrat la facultate. Eu am mers la Sibiu, ea la București, ne vedeam în weekenduri și în vacanțe. La primul chef din cămin am chemat-o să râdem și să bem împreună. Țin minte acel chef ca fiind primul și ultimul în care am înțeles semnificația cuvântului chef: chef să râdem, chef să bem, chef să ascultăm muzică, chef să flirtăm, chef să fim fericite că ne revedem, chef să fim în viață. Am adormit spre dimineață într-unul din paturile supraetajate, la parter, până când un băiat pulbere de îmbibat de vodcă a vrut să facă un spirit, ne-a făcut cu ochiul, s-a îndreptat spre noi clătinându-se, s-a pierdut puțin, și-a scos cureaua de la pantaloni, a făcut pipi pe el, a scuturat cureaua și a băgat-o la loc în gaica blugilor, apoi s-a întors la somn. Am râs atunci cât pentru toată viața. Am condus-o la gară. Ăla a fost ultimul weekend de fericire împreună cu cea mai bună prietenă a mea.
Peste 2 săptămâni mi-a spus că are cancer de colon. Timp de 2 ani, timp în care eu încercam să merg la școală și să trec examene, ea trecea altfel de examene: de analize și de operații. Într-un final, după plimbări infernale între spitalul județean din Târgoviște și Fundeni- cel mai oribil nume de spital și de loc și de stație de autobuz din viață, după luni de chimioterapie și intervenții chirurgicale, prietena mea a fost declarată sănatoasă. Cântărea 45 de kilograme și îi cumpăram cele mai haioase baticuri ca să se potrivească cu ochii ei verzi. Mi-era frică să o strâng în brațe ca să nu se fărâme. Ultima operație pe care și-a făcut-o se numește colostomie, în limbaj popular, anus contra naturii. După această ultimă procedură, a fost declarată complet vindecată.
M-a chemat să vorbim și să bem o gură de bere într-un iunie târziu și infect de cald. M-a întrebat cum mă simt la școală, cum și pe cine iubesc, dacă am fumat iarbă că vrea și ea, i-am promis că am să-i aduc, dacă mai știu ceva de cel mai frumos băiat din liceu. Am avut o senzație bizară că-și ia rămas bun, senzație pe care am încercat să o ignor, oricâte noduri în gât mi se puneau.
După o săptămână primesc un telefon la căminul facultății de la mama ei care îmi comunica că de câteva zile refuză să mănânce și să bea apă. Peste alte 2 săptămâni a murit. Mi-am amintit cum îmi spunea în timp ce încercam să o oblig să bea apă că nu poate să trăiască așa. Că moartea e mai demnă și mai ușoară.
Au trecut 13 ani de atunci. Nu e o zi în care să nu mă întreb cum ar fi fost dacă ar fi avut acces la tehnologia și medicația de acum, dacă ar fi existat pe atunci facebook și aș fi putut strânge bani ca să o trimit la tratamente în afara țării. Cum ar fi fost dacă și-ar fi depistat boala mai din timp. Cum ar fi fost dacă era acum cu mine. Cum ar fi fost dacă s-ar fi descoperit la timp un leac împotriva acestei cumplite boli.
Dar fac altceva: îmi fac analizele în fiecare an, sunt atentă la ce mănânc și, când am ocazia, mă împrietenesc cu doctori, pe net sau în viața reală ca să le pun întrebări.
Mi-am reorganizat prioritățile, am prieteni puțini, timp puțin, iubesc din suflet. Am un cățel, o pisică și aș mai adopta de zece ori pe atâtea dacă aș avea cum să le cresc. Doar ca să le salvez de mizeria străzilor. Donez pentru cercetare și pentru diverse cazuri de bolnavi de cancer ori de câte ori am ocazia sau mi se cere. Nu judec pe nimeni, încerc doar să nu fiu victima înșelăciunilor. Pentru mine înseamnă puțin, dar pentru ei înseamnă o șansă la viață. Uitați-vă în jurul vostru azi și ajutați pe cineva. Pe cât de mulți puteți. Sunt bani pe care îi dați pe tâmpenii. Mulți dintre noi avem meserii în care vindem, cumpărăm, negociem, mâzgălim foi sau ziduri. Dar știți ce e cu adevărat important? Viața. Nu contează pe cine, dar salvați azi pe cineva. La sfârșitul zilei, asta e cel mai important lucru pe care l-ați făcut.
12 Comments
Mi s-au umezit ochii citind aceasta postare 🙂 Esti un personaj deosebit si sper sa continui sa tii acest website viu pentru ca eu si multi altii te vom urmari.
Bunica mea a murit acum 2 saptamani de cancer de colon. Nu a avut niciun simptom pana a fost depistat si se ducea regulat la doctor. Doar daca as putea da timpul inapoi pentru a o fi dus la un alt doctor pentru a-si face investigatii mai amanuntite. Doar daca… Singurul lucru care ma consoleaza (prea putin) este ca nu o mai doare nimic acum
Of sufletule
Nu te cunosc, dar m-ai făcut să plâng. Îmi pare rău că ți-ai pierdut prietena, dar mai ales că ea și-a pierdut șansa la viață atât de repede și trist. Cancerul e o boală cruntă și, din păcate, nu ai certitudinea că acum ai fi putut s-o salvezi.
Mama mea a fost operata de cancer acum 8 luni, si are, pe langa colostoma si iliostoma, pentru ca asa a decis medicul, sa traiasca cu 2 pungi. Este foarte greu, ea fiind o persoana extrem de activa, si nu are inca 60 de ani. Mi-as dori din toata inima sa o pot scapa macar de una din pungile alea nenorocite, dar nu stiu cum, nu stiu pe cine sa intreb, nu stiu daca se poate. Daca macar mi-ar spune cineva ca se poate, as face apel sa strang bani, pentru a-i oferi bucuria de a mai trai ca un om normal. M-as bucura enorm sa-i pot oferi sansa de a se juca cu fiul meu, in varsta de un anisor, singurul ei nepotel…
Azi te-am descoperit si imi pare bine sa te cunosc!!
[…] Era nevoie de o astfel de bloggeriță în România, pe lângă Simona Tache. De ce? Pentru că puține avem curajul să spunem ce gândim cu adevărat. Așa că vă invit cu drag să îi vizitați blogul. Nu știți cine e Corina Băcanu? Descoperiți! […]
Draga mea,
incearca sa vezi si cealalta fateta. Ai avut o “cea mai buna prietena” si nu toti se pot lauda cu asta. Gandeste-te la ea ca si cum ea este (pentru ca este) inca cea mai buna prietena. La un moment dat in viata descoperim CINE suntem de fapt (in nici un caz doar un corp fizic), invatam sa ne lasam traiti de viata, asa cum este, sa fim recunoscatori pentru tot ceea ce suntem, invatam ca gandurile sunt energie si ca putem avea doar ganduri frumoase … daca vrem noi, invatam ca atunci cand ne gandim, asa, “din intamplare” la cea mai buna prietena, care nu mai e cun noi, inseamna probabil ca ea este de fapt langa noi, insa in alt plan …
Fii binecuvantata !
Fix azi ar fi implinit 40 ani si cea mai buna prietena a mea… Ca si prietena ta, a considerat ca i-ar fi mai bine departe de lumea asta…. au trecut de atunci 21 ani…Ar fi fost frumos ca azi sa fi sarbatorit schimbarea prefixului impreuna…
Sincer,cand am inceput sa citesc asta,credeam ca ne vei spune ca s-a combinat cu marea ta iubire sau ceva de genul,insa pe parcurs mi s-au umezi ochii de lacrimi,gandindu-ma la cea mai bună prietena a mea si promitându-mi mie insami,sa fiu alaturi de ea,in orice situatie s-ar afla si oriunde ar fi pe acest pamant!
Fara cuvinte! Doar emotii!
E in regula…E inca langa tine…E in sufletul tau! Frumoasa poveste, minunata. Nu multi au parte de asa ceva in viata. Traim si din amintiri, gandindu-ne la amintiri. Frumos!