Inimoase

Despre depresie, sinucidere și alți demoni împreună cu medicul psihiatru Gabriel Diaconu

Jul 25, 2017

Atunci când vine vorba despre depresie, anxietăți, tristețe, probleme psihice, foarte mulți ne dăm cu părerea, pentru că pe fiecare ne-a mușcat la un moment dat disperarea sau senzația de lipsă de sens. Dar foarte puțini reușim să pricepem cu adevărat ce înseamnă depresia și cum putem avea grijă de mintea noastră. Depresia netratată duce câteodată la suicid. Când se întâmplă asta, mai ales dacă persoana care a comis suicid este celebră, atunci opinia publică se împarte între cei care știu ce înseamnă să fii deprimat, cei care acuză victima de lipsă de curaj, cei în negare și cei care pur și simplu nu pricep ce înseamnă depresia. Pentru că eu am fost la un moment dat în viața mea deprimată și am mers la terapie timp de aproape 4 ani, am vagi cunoștințe despre acest subiect. Dar pentru că prefer mereu să întreb specialistul, Gabi Diaconu mi-a răspuns la câteva întrebări care sper să lămurească mai bine acest subiect controversat.
Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru, cu supraspecializare in suicidologie si psihotraumatologie la Universitățile McGill și UQAM, intervenţie de criza si gestionarea conflictelor interetnice. În ultimii ani este co-director al Sectiunii privind Consecintele Torturii și Persecuției din Asociația Mondială de Psihiatrie. În România este coordonator medical al unei clinici private de psihiatrie și psihoterapie, unde se ocupă de: consultaţii de psihiatrie, managementul tulburărilor de personalitate de clasa B (borderline, narcisica), tulburarea acuta si cronica de stress posttraumatic, tulburări psihiatrice asociate bolilor neurologie cronice dizabilitante( boala Parkinson, scleroza multiplă, alte boli demielinizante).

1. Domnule Gabriel Diaconu, haideți să o luăm cu începutul pentru cei care nu știu ce înseamnă depresia. Care sunt semnele debutului unei depresii?

Dacă ar fi să reduci totul la o singură caracterizare, e vorba de dispoziție. Și nu doar o dispoziție pesimistă, cât mai degrabă una tristă, iritabilă. Și nu doar din când în când, ci în majoritatea timpului zilei, zi după zi, pentru o perioadă de cel puțin câteva săptămâni la rând. Schimbarea dispoziției este remarcată de individ în contrast cu perioade dinainte. Îți spune că obișnuia să se bucure de lucruri, iar acum nu mai poate. Îl doare că nu mai poate. Nu se mai odihnește bine. Nu mai are poftă de mâncare. Are ”gânduri” negre, vede doar partea goală a paharului. Nu își mai vede viitorul. E mai tot timpul obosit, încărcat, se concentrează cu greu la lucru, acasă îi vine dificil să relaționeze cu partenerul sau partenera. Dacă are copii nu-i mai vine să se joace cu ei. Mai tot timpul stă, macină diverse idei, uneori are obsesii, uneori – în cazurile severe – poate să dezvolte chiar idei delirante, rupte de realitate, în care se consideră vinovat de unele evenimente, sau consideră că lucrurile pe care le gândește sau simte îi afectează pe cei din jur până la punctul la care lumii i-ar fi mai bine fără el/ea.

Ce nu pricep oamenii, îmi pare, e că depresia poate fi o boală mortală. Când devine cronică generează sau complică alte probleme, unele metabolice, altele cardiologice. Nu în ultimul rând depresia e calea comună către sinucidere. Nu singura, dar cea mai frecventă. În suicidologie vorbim de paradoxul frecvențelor. Aproape din două treimi din cazurile de suicid aveau depresie. Pe de altă parte doar o cincime din cei cu depresie mor prin suicid. Nu doar depresia explică geografia unei sinucideri.

2. În momentul în care omul realizează și conștientizează că este deprimat, ce trebuie să facă?

Aici avem o dezbatere, eu unul cred sterilă, între unde-ar trebui să te duci: la psiholog, sau la psihiatru. Eu cred că rostul psihologului e să fie partener psihiatrului, și viceversa. Că omul alege să vorbească mai întâi cu un psiholog, sau să fie consultat de un psihiatru, depinde de mai mulți factori. Unii țin de viața lui. Alții au de-a face cu starea lui generală de sănătate, pentru că depresia complică alte boli (cele cronice de inimă, diabetul, obezitatea, bolile de tiroidă etc). Eu le spun și psihologului și psihiatrului ”profesioniști în sănătate mintală”. Și devreme ce sunt profesioniști, ar trebui să se ajute. Omul care suferă trebuie să vadă un profesionist, să fie evaluat pentru stările lui, și să primească ajutor. Ajutorul poate să însemne psihoterapie, consiliere, sau tratament medicamentos. Am tratat deja, în cariera mea, câteva mii de persoane de depresie. Și nu e un drum ușor pentru ei. Dar e un drum în care cei mai mulți își revin, depășesc momentul greu și-și recapătă sănătatea.

3. Cât la sută dintre cei care suferă de depresie ajung să se sinucidă? Care sunt celelalte efecte ale depresiei asupra vieții individului?

Vorbeam de paradoxul cifrelor. Suicidul e totuși un eveniment care-ar trebui să apară rar la depresiv, dacă acesta primește ajutor. În literatură găsești că frecvența e totuși mare – între 15 – 20% – dar statistica nu explică tot. Spre exemplu nu-ți spune că în populația generală frecvența e de 15 la 10.000. Carevasăzică frecvența e mult mai mare la cei cu depresie. Și există și un corolar, la cei care-au răspuns la tratament/ psihoterapie frecvența sinuciderilor se apropie de cea din populația generală. Carevasăzică o bună intervenție în depresie literamente salvează o viață.

Nu se vorbește suficient de efectul depresiei în alte boli considerate ”amiral” al mortalității. Dar aici fapt este că depresivii fac mult mai des infarct miocardic. Fac mult mai des diabet. Au frecvent probleme cronice inflamatorii, digestive, endocrine. Relația dintre boala depresivă și toate celelalte probleme e una de a) complicitate respectiv b) potențare reciprocă. Întreabă orice medic, din orice altă specialitate, dacă e cumva de opinie că pacientul depresiv are un prognostic mai prost pe specialitatea respectivului doctor, și-ți va răspunde da. Acesta e pariul meu. Al doilea paradox al cifrelor e că, alături de durere, depresia conferă cea mai mare povară, pe mapamond, pentru cheltuieli de sănătate, este totuși și una dintre cele mai prost finanțate patologii pentru cercetare. În ultimii 20 de ani nu cred că au mai apărut decât maxim 1 – 2 medicamente inovatoare. Restul sunt practic face-lift-uri. Mie asta îmi pare îngrozitor.

4. Cum trebuie să se poarte familia și prietenii cu un om deprimat?

Psihologii îți vor vorbi de cum familia și prietenii pot fi o mumă, sau o ciumă, pentru cel deprimat. În primul rând pentru că nu pun depresia unde îi e locul, în categoria bolilor. Frecvent le zic pacienților mei că regret că depresia nu e boală eruptivă, cu spuzeală pe piele, că brusc s-ar prinde toți că nu e de glumit, sau de bagatelizat. Aici intervin multe hibe culturale. Una dintre ele e că depresia ar fi imaginară, sau o problemă de voință, sau o formă de slăbiciune. Există probleme de voință. Există slăbiciune. Dar ele sunt date de depresie, nu cauza ei. Atitudinea corectă e de empatie, dar nu răsfăț. Mult prea des văd oameni care își ”iau depresia în brațe”, sau ajung să fie infantilizați pentru că semenii lor îi pun în poziția bolnavului. Nu le cer niciodată pacienților mei deprimați mai mult decât ce pot. Dar nici mai puțin. Nu-i tratez ca pe niște rebuturi, dar nici ca pe niște prinți. Și le-aduc mereu aminte că ei pentru mine nu reprezintă boala lor, cât niște oameni cu o boală. Eu tratez omul, nu boala. Și vorbesc cu el, nu cu boala lui. Ceea ce le recomand și celorlalți

5. Care sunt cele mai frecvente motive de depresie? Ereditatea are vreun rol în apariția depresiei?

Să începem cu ereditatea că e mai simplu. Dacă ai în familie un părinte cu istoric de depresie ai un risc de 6 – 8 ori mai mare să faci și tu depresie la un moment dat în viață. Deci da, există și o componentă ereditară. Ea nu explică, totuși, decât maxim 4 din 10 cazuri de depresie, statistic. Restul până la 10 sunt explicate de ceea ce se cheamă ALE (evenimente adverse de viață/ adverse life events). Aici intră cam tot ce poți să-ți imaginezi: de la o pneumonie, la pierderea unei persoane dragi, sau de la pierderea locului de muncă la venirea pe lume a unui copil. Ierarhia ”motivelor” pentru care oamenii fac depresie nu merită multă considerație…cu o excepție:

Știm că, după – în medie – 10 ani de băut alcool în exces, aproape 90% din băutori vor dezvolta depresie din pricina alcoolului însuși. România e în top 3 în lume la consumul per capita. E la mintea cocoșului ce-ar trebui făcut.

6. Ce parere aveți despre moartea asistată în cazul persoanelor care, din motive de sănătate, nu doresc să mai trăiască?

Am părerea că merită să discutăm serios la nivel de corp de experți. Conceptul de moarte asistată a evoluat foarte mult, de la eutanasie, la suicid asistat, la noțiunea actuală de PAD (physician assisted death/ moarte asistată de medic). Nu e simplu să navighezi principiile, pentru că frica principală e de derapaje etice, respectiv abuz. Sunt țări unde demnitatea omului e prioritară, spre exemplu el alege dacă va vrea sau nu să fie resuscitat dacă face un stop cardiac. Non-intervenția e deja un fel de moarte asistată medical, dar pasiv. Sunt țări unde, paliativ, pacientul își dozează în fază terminală morfina sau barbituricele, conștienți fiind toți că poate să-și administreze o supradoză deci să moară. Sunt țări unde medicul asistă pacientul în moarte, acolo unde pacientul – în anumite condiții – își exprimă opțiunea. Nu există consens. Consens există doar că moartea, ca și viața, trebuie observate cu demnitate și sobrietate. Și că medicina, în scopul monocrom de-a salva viața, de-a o prelungi, riscă să uite care sunt limitele, sau valorile care definesc o viață. Ce mă intrigă pe mine e dublul standard: pe de-o parte milităm pentru transplantul de organe prelevate de la persoane în ”moarte clinică”, pe de altă parte ne luăm mâna de pe demnitatea de-a duce un om spre exitus cât încă mai reprezintă un om. Nu văd nimic excepțional să te mulțumești cu faptul că ai prelungit viața unei persoane cu – să zicem – 5 ani, dacă în anii respectivi a stat în pat, conectată la aparate, prizonieră într-un corp de dragul celor din jur, și fără să-și poată exprima altă opțiune, până când i-au picat, vorba vine, organ după organ. Dar, repet, e o dezbatere.

7. Ce părere aveți despre faptul că preoții ortodocși refuză să înmormânteze un sinucigaș? Ce mesaj transmite societătii această decizie a Bisericii și ce efecte are asupra comunității?

Nu doar preoții ortodocși. Catolicii au avut o problemă (și) mai mare cu asta. În Irlanda, spre exemplu, în anii 60 încă era un păcat mortal să te sinucizi. În multe țări islamice continuă să fie o problemă, pentru că suicidul e interzis de Profet. Pe de o parte BOR a recunoscut că boala psihică ”exonerează” individul de păcatul crimei de sine, pe de altă parte teoria e una, practica e alta. Pentru mine orice taină care implică umilirea unui om, condamnarea lui a priori în prezența membrilor familiei, una care aduce suferință, care produce atâta tumult, nu e din lumea sau secolul în care trăiesc. Astfel că practica unor preoți îmi repugnă. Bine, mie-mi repugnă și practica unor medici, păstrători de prejudecăți similare atât despre boală psihică dar și despre suicid. Astfel că nu cred că e meseria de preot, cât educația de om unde e problema.

8. Cum explicați relațiile domestice toxice dintre un agresor și victima lui, mai precis de ce victima nu se poate desprinde de agresor? De ce victimele care se salvează câteodată pentru scurt timp revin, în foarte multe cazuri, înapoi la agresor? Care sunt mecanismele de gândire, fricile și spaimele victimei?

Cred că aici mă întrebi despre alt subiect. 🙂 Dar dacă vrei vorbim odată.

9. Cum “se rezolvă” mai exact depresia prin terapie? Unii înțeleg prin această vindecare un miracol. Puteți explica ce înseamnă, de fapt, vindecarea?

Se zice că fiecare persoană își leagă altfel șireturile. Fapt e că tot fundă le iese. La fel și cu depresia. E plurifactorială, și se poate ”rezolva” în multe feluri. Unele modele pun în balanță raportul dintre gândurile, emoțiile și comportamentele individului. E vorba de scheme disfuncționale, modele prost (mal) adaptative la situații de viață. Sunt relații toxice pe care le ai cu alți oameni. Sunt atitudini care sfârșesc prin a-ți face rău ție. Psihoterapia pune un turnesol pe viața omului. Omul câștigă critică asupra a ce, cum, când, unde dar mai ales de ce pățește ce pățește. Uneori e nevoie de timp îndelungat. Alteori oricâtă vorbă ai vorbi nu schimbă faptul că ai un creier dezechilibrat chimic într-atât încât e nevoie de intervenție medicamentoasă. Le zic pacienților mei: depresia, ca severitate, poate varia de la entorsă, luxatie, sau fractură. Dacă la entorsă merge cu repaus, fașă elastică și o foaie de varză pentru umflătură, la fractură e mai greu să te faci bine doar din vorbe. Psihoterapia are utilitatea ei, e o unealtă în mâna unuia care tratează probleme psihice. Nu e nici cea mai bună, nici singura.

10. Ce sfaturi le dați cuplurilor care nu se mai înțeleg dar le e rușine să meargă la terapie de cuplu?

Din nou, alt subiect, altă gâscă, altă traistă. Vorbim și de asta odată 🙂


Related Articles

Facebook Page

5 Comments

  • Reply Adina July 26, 2017 at 8:26 am

    Buna Corina! Sunt o codependenta! Ma intereseaza tare acea parte: Cum explicați relațiile domestice toxice dintre un agresor și victima lui, mai precis de ce victima nu se poate desprinde de agresor? De ce victimele care se salvează câteodată pentru scurt timp revin, în foarte multe cazuri, înapoi la agresor? Care sunt mecanismele de gândire, fricile și spaimele victimei?
    Aproape 19 ani am stat langa un alcoolic, am inceput sa-mi tratez boala -codepndenta- si ma intereseaza cat mai multe chestii legate de…. . Sunt ca un burete, absorb tot! Multumesc din suflet! O zi minunata!

    • Reply corina July 26, 2017 at 12:29 pm

      Bună, Adina. Voi reveni cu un articol pe această temă.

  • Reply Beatrice July 26, 2017 at 8:24 pm

    SunMinunat interviu.Sunt foarte interesata de bolile psihice. Astept articole😜😄

  • Reply Florin July 29, 2017 at 4:18 pm

    Fir-ai tu sa fi, Corino, ca m-ai facut dependent de blogul tau. Articole pe teme serioase, ca asta, imi place sa le citesc dimineata, cu cafeaua in mana.. dar alaltaieri, dupa ce am trecut prin 3 dezastre majore la munca, si eram gata sa-mi bag picioarele in tot si sa ma fac guru – am citit 2-3 postari de-ale tale (ala cu limbile… oooooo) am ras de aveam lacrimi pe obraz, si m-am dus inainte.
    Sa-ti dea Domnu (care-o fi in putere sa dea) numai bine. Si nu te lasa, ca unii te placem tare-tare de tot.
    Salutari de foarte-foarte departe!

  • Reply L.C.Constantin May 19, 2018 at 2:49 pm

    Multumim pentru articol si noi ,,astia depresivii” pentru faptul ca mai sunt oameni care trateaza aceasta problema cu seriozitate, competenta,fara prejudecata si chiar empatie!Mi se pare un inceput bun pentru studierea, cercetarea,intelegerea si bineinteles gasirea unor solutii din ce in ce mai bune!Succes!

  • Leave a Reply to L.C.Constantin Cancel Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.