Inimoase

De ce sunt optimistă? De rușine.

Sep 13, 2017

“Cred că toate merg spre mai bine în tot ce e mai bun din lumile posibile”.- Leibnitz

Mi se întâmplă de multe ori să fiu catalogată, după articolele de pe blog sau după statusurile de pe facebook, drept un om vesel și optimist. Veselă nu sunt, dar optimistă sunt. Știu că poate părea un paradox, dar nu mă caracterizează voia bună, buna dispoziție și nu sunt o persoană neapărat plăcută, deși încerc să tratez cu umor jena politicului românesc și fosa septică asocială în care ne scăldăm. Pentru că umorul, din păcate, e singura cheie în care mai pot suporta România prezentului, iar umorul e strâns legat de speranța că lucrurile, într-o zi, vor fi normale și la noi.

Drumul e încă lung. Foarte lung. Nu am parcurs nici măcar un sfert din distanța către o Românie decentă.

Dar eu nu am obosit. Și nu voi înceta niciodată să SPER.

Viziunea mea optimistă nu se bazează pe nimic, ar putea spune cei mai cinici dintre voi, și aveți dreptate. Se bazează doar pe voința mea de a crea o lume mai bună, începând de la firul ierbii, începând cu microuniversul meu. De aceea, nu ma voi opri niciodată din a dori ca în viitor România să fie o țară cu spitale dotate, că nu va mai fi nevoie să facem chetă pe facebook pentru bolnavii de cancer, că animalele vor fi tratate cu umanitate, că părinții noștri nu își vor mai așteapta acasă moartea, strângând în pumni pensii de 800 de lei, ci se vor bucura de libertatea unor bătrâneți liniștite.

Da, sunt un om optimist. Am convingerea și motivația că aceste lucruri se vor îndeplini. Poate sunt naivă, dar să ne aducem aminte că optimismul a adus un mare beneficiu omeniriii: nebunii care nu au încetat să spere și nu s-au lăsat doborâți de sfidarea socială sunt cei care au găsit leacuri pentru boli incurabile, cei care au găsit soluții pentru problemele umanității, cei care au marcat progresul într-o formă sau alta.

Eu, în ce mă privește, voi alege să tratez cu zâmbetul pe buze orice dispreț și orice jignire morală pe care mi-o va mai aduce clasa politică românească, nespălatul din autobuz sau femeia de la ghișeu, pe care o plătesc deși mă scuipă, fără a cădea în extrema unui optimism irațional, desigur.

Voi alege să am încredere că le vom rezolva, pentru că speranța ne face viitorul mai bun. Voi alege să nu mă mai las copleșită de jegul lor, pentru că nici ei nu sunt, până la urmă, nemuritori.

Sunt hotărât să fiu optimistă și de rușine. De rușinea că niște copii cu boli nevindecabile, copiii de la Hospice Casa Speranței, sunt optimiști. Și, atunci, eu, noi, noi ce scuză avem?

Sunt hotărâtă nu doar să îmi păstrez optimismul, dar să devin doctor în optimism: să stau mai mult în jurul oamenilor care îmi hrănesc energia, să nu mă compar cu alții, să fiu corectă cu mine însămi, să găsesc soluții fără sa mă plâng prea mult de problemă, să râd mai mult, să îmi permit să greșesc și să mă iert că am greșit, să îmi ascult corpul și să fac mișto de orice aparținător al speciei subumane care îmi lezează bunul simț.

Priviți aici. Dacă ei pot, sigur putem și noi: www.academiadeoptimism.ro


Related Articles

Facebook Page

1 Comment

Leave a Reply