Era iunie ’84, asfaltul se lipea de suflet, aerul ardea nările, rochițele de vară deveneau una cu trupurile iar creierele se dilatau la umbra ventilatoarelor de pe tavane.

O mână înlănțuia strâns o mână de copil și cele două mâini nășteau la fiecare minut câte un picur mare, șiroitor pe parchetul masiv proaspăt spălat cu clor. De multe ori a încercat mâna mică să scape de strânsoare, dar emoția mâinii mari refuza sa îi să dea drumul, de parcă prin degete firave se alimenta cu energia trupului micuț, fără de care ar fi picat ca un robot descărcat.

Sediul PCR se afla în ceea ce se numea pe atunci “casă confiscată de la îndestulații nedemni și redată poporului”, o vilă boierească imensă, luminoasă și aerisită, iar copilul stătea pe un scaun căptușit cu piele, în anticamera, unde mai demult se afla probabil un pat din lemn masiv sau un leagăn sau o măsuță pentru cafea cu 2 fotolii mari, cuprinzatoare, un birou sculptat în lemn de trandafir, așa cum doar dușmanii poporului aveau, în final alungați și deposedați, așa cum le trebuie la trădători. Doar umbrele își mai făceau de cap în actualul sediu de partid iar copila își bălăngănea picioarele pe scaunul mare în tensiunea căldurii.

– Mai stăm?

– Mai stăm, te rog să fii cuminte și să ai răbdare.

– Ce înseamnă răbdare?

– Răbdare e atunci când aștepți cuminte ceva, ca de exemplu cum așteptăm noi să intrăm în audiență la Tovarășul Secretar de Partid.

-….

Perdelele se agitau în curentul cald dintre tâmplăria tocurilor și ferestrele imense, când ușa se dădu de perete și aparu silueta unui domn slab, efeminat și colțuros.

Femeia se ridică degrabă și trase după ea și mâna micuță, trezindu-o brusc din reverie. A numărat 30 de pași pe covorul persan tocit, ros pe mijloc, până la biroul catedră al Tovarășului.

Erau vremuri grele pentru cei care voiau să călătorească atunci în afara țării, de altfel și scopul femeii pentru vizita la sediul de Partid. Până la începutul anilor ’80 se putea ieşi din ţară în scopuri turistice, după 1983 graniţele s-au închis pentru toţi cetățenii români, cu excepţia celor implicați în serviciile de securitate sau a membrilor superiori de Partid, apropiați de guvern și de stat. Femeia visa la călătorii în străinătate, deși nu era suficient de oportunistă cât să devină membră oficială, fiică cu acte în regulă în rândul speranțelor socialismului înălțător. Ca să nu riște să fugă, tovarășii făceau dosare consistente celor care doreau să călătorească și se asigurau în prealabil că sunt elemente pozitive, cărămizi de bază la temelia comunității, cetățeni de încredere, care nu ar face comunismul de râs printre străini.

De fapt, 31 de pași până la birou și strânsoarea era grea, chiar insuportabilă. În nas persista clorul iar Tovarășul din spatele biroului era și el frecat cu clor, aproape insipid, inodor, incolor. În liniște absolută a parcurs câteva foi de dosar, și-a scos ochelarii și a măsurat-o pe tovarășă din cap până în picioare.

– Unde vreți să ajungeți?

– La Budapesta, a răspuns femeia în timp ce copilul se juca cu talpa pe covorul tocit. Ciucurii erau apetisanți, mici păpuși de cârpă rămase nejumulite.

– Șeful dumneavoastră, domnul Căpățână, a spus că nu se poate lipsi de prezența dumneavoastră în cadrul colectivului, sunteți o tovarășă de bază.

– Căpățână de pește!, zise copilului de 5 ani care auzise în casă, între părinți, povești odioase despre cum șeful, domnul Căpățână, ca orice comunist semi analfabet cu 4 clase, pus în funcția de director, făcea abuz de poziție și de putere. Strânsoarea bruscă aproape că rupse degetele copilului care înțelese să tacă.

-Vreți să o luați și pe fiica dumneavoastră?, întrebă Tovarășul într-o grimasă de silă.

– Da, așa aș vrea.

– Aveți rude în străinătate?, chestionă cu simț de răspundere.

– Nu!, spuse femeia repede, fără aer în piept.

Ciucurii, ciucurii covorului erau ceva nemaivăzut, delicioși, ca niște sirene care te ademenesc ca să intri în capcana lor.

– Cum nu avem, mami?!?!? Îi avem pe Barna și Enika, nu-ți mai aduci aminte!?!?, veni promt răspunsul copilului sincer în fața Adevărului.

Urmat de două lacrimi inocente de durere cauzate de menghina brutală, ca un semn de exclamare târziu și disperat. Dublate de încă două lacrimi obosite și deznădăjduite ale femeii care înțelesese brusc cum toate sfaturile cu “te rog să nu vorbești cu nimeni ce auzi în casă” au fost ca niste păpuși fragile de cârpă.

Străbunica mea unguroaică din partea mamei a lasat moștenitori care, la rândul lor, aveau moștenitori de vârsta mea, despre care îi auzisem pe ai mei vorbind și pe care abia așteptam să îi cunosc în excursia pe care o tot planifica mama.

Nu a mai fost să fie. Mama nu s-a calificat la dosar, ba, mai mult, a și fost urmărită o perioadă pentru ca Partidul să se asigure că nu este o trădătoare.

Copiii spun ce gândesc chiar dacă nu înțeleg ce înseamnă libertatea, ei simt doar curajul pe care ți-l dă Adevărul. Am înțeles conceptul de libertatea mai târziu și am considerat că e dreptul meu fundamental, lângă dreptul la sănătate: libertatea de exprimare și de a merge acolo unde te duc capul și picioarele, libertatea de a respira ce crezi, fără tovarăși care să îți controleze aerul. Probabil că ăsta e cel mai valoros drept al omului și trebuie protejat mai ales azi, mâine și mereu. Fiindcă s-a dovedit în prea multe rânduri din trecut că este fragil și poate fi cu ușurință călcat în picioare de diverși tovarăși.

Photo Credit: Dreamstime