Reklama

Cum am transformat deznădejdea în speranță, frigul în caldură și singurătatea în prietenie

Dec 3, 2018

Nu m-am gandit niciodată serios la prietenie, decât atunci când am trecut de 35 de ani și am constatat că la prânzurile de duminică am rămas doar 6. Poate că, după o anumită vârstă prieteniile se selectează natural și rămâi aproape de cei cu care te completezi, nu alături de cei de care depinzi sau care depind de tine.

Pentru că, după mine, o prietenie adevărată e atunci când cei 2,3,4,5 sau 6 sunt persoane independente care aduc un plus de valoare unei relații, nu atunci când fiecare vrea sau are nevoie de ceva de la celălalt. Interdependența naște toxicitate.

Îmi treceau gândurile astea prin minte în tren, acum câteva ierni, când am mers pe 23 decembrie undeva în nordul Moldovei, cu trenul, ca să ajut un client care avea o urgență. Urma să petrec Crăciunul cu părinții și Anul Nou cu prietenii, nu chiar toți, ăia care mai rămăseseră prin București.

La dus a fost bine, 9 ore în tren trec repede atunci când ai internet și cărți. Ideal ar fi fost să fiu cu ai mei, să mai facem o glumă, să mai bârfim politicieni, dar na, viața nu e perfectă. La întoarcere, undeva prin Focșani, trenul a rămas înzăpezit. Toată lumea era cu nervii în batistă, că așa e când “nu se știe” exact cât va dura deszăpezirea. Și stăm 1 oră, și stăm 2 și stăm 3 și practic peste încă 4 era oficial Crăciunul. Colac peste pupăză, trenul a rămas fără curent. Împărțeam compartimentul cu mama unui medic care lucra la Floreasca, femeia aducea cozonaci pentru fiul care era de gardă, cu un cuplu care venea la București să se întâlnească cu foștii colegi de liceu, cu un domn care făcea naveta să-și vadă fiica și o englezoaică roșie în obraji, care vizita România cu mare entuziasm. Eram niște străini înghețați care înjurau soarta- în afară de englezoaică, desigur- și care până în acel moment nu-și vorbiseră absolut deloc. Deodată, în beznă, cuplul aprinde o lumânare de Crăciun pe care o așază pe masa din compartiment. Acum ne puteam vedea. Dăm mâna și facem cunoștință, aflând despre fiecare ce anume îl aducea în trenul groazei. Râdem și ne mai scoatem pulovere din genți. Ni se face foame. Mama medicului scoate un cozonac pe care îl rupe cu mâinile, cuplul scoate 2 sticle de Beciul Domnesc Fetească Neagră, domnul navetist scoate o oală de sarmale bune, reci. Numa eu și englezoaica nimic. Dar am ajutat și noi cum am putut: eu am desfăcut sticlele de vin ajutată de un tricou și o coadă de lingură iar englezoaica a făcut pahare din hârtii. Ăla a fost cel mai bun vin din viața mea. Și cel mai bun cozonac. Și cele mai bune sarmale fără pâine. Iar ei, străinii cu care am petrecut Căciunul, au fost pentru mine cei mai buni prieteni pe care i-aș fi putut avea în noaptea aceea.

Deși se spune ca vinul se savurează în tihnă, cu prieteni vechi sau cu familia, acele momente din trenul înzăpezit au reprezentat cel mai potrivit context în care un vin special a marcat o noapte specială și a pus speranță în deznădejde, caldură în frig, prietenie în singuratate. Ceea ce vă doresc și vouă!

Descoperă și tu povestea unui vin deosebit pe www.uncaracteraparte.ro

Featured Image Credits: Dreamstime


Related Articles

Facebook Page

No Comments

Leave a Reply