Suntem în acea perioadă a anului în care revine Eurovisionul. Eurovisionul revine cum revine Ion Iliescu la congresele PSD. Lumea se emoționează, iar sperăm să câștigăm și poate, îmi zic cu exasperare, că o să se întâmple, ca să scăpăm odată pentru totdeauna de o obsesie nebună și interminabilă. După care îmi dau seama ce tragedie adevărată ar fi dacă am și câștiga. Păi, ce pregătiri, ce bugete ar cheltui TVR, ce infuzie de euroi ar face pesedeul la televiziunea națională, că mde, nu se cade să ne facem de rușine și tot așa. După care, an de an, când se apropie Eurovisionul, am avea rememorări ale momentului în care am câștigat. Am asculta aceeași melodie nebună la nesfârșit și ne-am bate unul pe altul pe spate că uite ce tari suntem și ce mișto am cântat. NU!!! Mai bine nu, mulțumesc. Dacă nu se poate să ne retragem de la această competiție, măcar să ne asigurăm că avem șanse minime să o câștigăm. Sunt sătulă de vibrația populistă a unui concurs măsluit și complet neinteresant. Să cânte chitarele, să se machieze dizeuzele și să mai aducă ospătarul un rând. Muzica ușoară s-a întors și e nemuritoare.

E clar că în România nu s-a schimbat nimic atunci când auzi muzica ușoară românească, mai precis când te poluează fonic, la radio sau TV, minunatele formații românești. Sau “artiști” români. Tot ce trebuie să faci e să închizi puțin ochii și te simți exact ca în 1995, când celebrele versuri ale vocal- fără instrumental- formației ”T-Short” spărgeau difuzoarele serilor dansante cu chec și compot din școala generală “prima noapte a fost de vis/ m-am simțit ca-n paradis/toată noaptea eu aș vrea/ să rămân numai a taaaaa”. În mintea mea, ăsta a fost începutul sfârșitului, săracii ăștia de la Trico’u (nu am găsit o traducere mai adecvată) au avut doar un one hit wonder, altfel erau foarte talentați. Au urmat apoi pe la jumatea anilor ’90 tot felul de forme de muzică care au făcut genocid printre timpane, să ne amintim doar de Animal X, Body & Soul, Latin Express, A.S.I.A., Activ, K-pital, Exotic, Valahia. Tot felul de fete si-au arătat coardele într-o formă sau alta, unele au dispărut, altele au îmbătrânit lălăind aceleași versuri penibile fără pic de sens sau conținut: Andreea Bănică, Marijuana adică Dana Coteanu, cică așa o chema, Miki de la Capital, și altele de care nu-mi mai amintesc. Tot felul de băieți s-au dus la sală în perioada aia ca să-și antreneze vocalizele și au dat cele mai jenante ma me mi mo muuri care au făcut pielea găina pe invers. Adevărata becalizare a muzicii românești îi aparține totuși lui Costi Ioniță. Constanța a cucerit la vremea aia Atomic TV-ul, iar Costi Ioniță este vizionarul care i-a dat românului ce avea nevoie: manelo-muzică-ușoară.

După perioada de debut a muzicii românești, unde multe stele și-au dovedit talentul, să ne amintim doar de multi talentata – și – acum – Andra, formațiile AB4, Latin Express, Bosquito, Gaz pe foc, N5, biata Cher face arc peste timp și le învață pe fetele de la Andre și pe ăia de la AS XX (nu-mi mai aduc aminte ce gen erau) cum e cu tunningul metalic de voce. Toate cântăcioasele absolviseră brusc școala ajutătoare de Robocop. Toți ăștia au pus piatra de temelie la muzica noastră de daci verzi din 2017, adică unde a ajuns ea, muzica, astăzi. Adică la Voltaj, CRBL, Mihai Trăistariu, Alex Velea, Inna și alte talente care, oricare, ascultați împreună sau separat, vomită pe gât pentru timpane sângerânde, veritabile hituri de calitatea Eurovision: poluare fonică jenantă prin voci de ciocârlii triste la menopauză.

În fiecare an, văd în toate știrile cum a rupt, efectiv, o anume formație românească  juriul de la Eurovision. În fiecare an caut și eu melodia cu care a participat România și, fără excepție, în fiecare an închid ochii și am resimt aroma de mușețel din anii 2000. Același refren prost, repetat obsedant, aceeași muzică de doi lei, aceleași versuri fără sens. Închideți puțin ochii și faceți și voi acest exercițiu de imaginație: ce vă spun niște versuri banale și un căcat de lălăială penibilă? Mie Eurovisionul și concurenții lui îmi aduc aminte că Ion Iliescu nu a murit și că, de 27 de ani, România e neschimbată. Ăsta e cel mai simplu mod să-ți dai seama: muzica. Cântăcioșii și cântăcioasele din anii ’90 au rămas aceiași, aceeași subdezvoltare de gust și rafinament, doar numele de pe scenă s-au schimbat. În loc de Cristina Rus o avem pe Sore, în loc de Marijuana o avem pe Corina Bud, Velea pe post de Liviu Vârciu, Connect-R un fel de Băiatul ăla de la 3 Sud Est, nu mă mai ține memoria, Smiley acest prolific Costi Ioniță.

De 27 de ani aceeași muzică ponosită cu iz de wanna be America sau Europa. Fete triste care bălmăjesc cu buze prea rujate niște cuvinte alandala, băieți cu șapcă și tatuaje care repetă obsesiv niște inepții și nemuritoarea formație Voltaj care o dă înainte cu același cântecel căruia îi schimbă 2 note și 3 versuri de 7 ori pe an, de 15 ani.

Așa că am să închei cu o întâmplare de ieri de la saună. O doamnă pe la vreo 50 de ani intră și se așază pe băncuța din fața mea. Scoate un ipod mai vechi, își pune căștile din care răsună minunate ritmuri dansante “te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut”. Pun niște apă pe pietre, încerc să mă relaxez și mă gândesc cum să fac să-i spun să dea muzica mai încet. Evident supărată și deranjată de ceva, doamna își scoate căștile și-mi spune:

– Să lăsăm puțin ușa deschisă, că e prea cald!

Laurențiu Cazan să o judece!

Photo Credit: Dreamstime